Imagini din culise - Congressis 2016


Membru al Societății Studenților Mediciniști Iași (SSMI), m-am hotărât, pe la începutul lunii februarie, să particip la interviurile pentru voluntariat în cadrul Congressis - congresul anual organizat de coordonatorii SSMI în cadrul Universității de Medicină și Farmacie "Gr. T. Popa" Iași.

Mi-a plăcut faptul că mi s-a oferit posibilitatea de a-mi alege echipa în care vreau să lucrez (Social, Secretariat, IT, Workshop-uri și Conferințe etc). Și am ales. Am aplicat pentru echipa de Workshop-uri și Conferințe ("The Hungry Goats", așa cum ne-a numit mai târziu Anca, una dintre coordonatoarele noastre).

În ultimele patru zile (21-24 aprilie 2016), am avut ocazia și onoarea să contribui la buna desfășurare a congresului. O experiență care mi-a adus în cale oameni motivați, entuziaști și muncitori. A fost fain să văd în jurul meu atâta dăruire, atâta devotament.

Sunt multe lucruri de spus despre Congressis 2016. Nu a fost doar un simplu eveniment. Congressis 2016 a însemnat un maraton de conferințe, workshop-uri și prezentări, dar și petreceri pe măsură.







Scriu despre Congressis 2016 pentru că am participat pentru prima dată în postura de voluntar în organizarea unui congres. Nu a fost ușor. Dar mi-a plăcut al naibii de mult.

În cele patru zile de congres am alergat toți dintr-o parte in alta, ne-am ascultat, ne-am ajutat, ne-am înțeles. Am fost și suntem o echipă și asta mi-a dat încredere să continui și să fiu acolo în fiecare dintre cele patru zile.

Sunt convins că anul viitor voi alege același lucru, mă voi implica în organizarea Congressis 2017 și împreună vom reuși să oferim o experiență fantastică participanților.


For those about to ‪#‎Congressis2017‬ we salute you!

luni, 25 aprilie 2016
Posted by Costin

Primul meu eveniment în calitate de blogger - Iași Blogging Tour

Bloggerii Kooperativa 2.0
Scriu pe blog din 2011. Tot felul de tâmpenii, mai mari sau mai mici. Nu contează. Scriu. Însă niciodată nu am scris un articol despre un eveniment la care să fi participat în calitate de blogger.

Săptămânile trecute scriam despre Kooperativa 2.0. Anunțam înființarea ei în Iași, o inițiativă care m-a surprins în cel mai bun mod posibil.

Între timp, în ceea ce privește blogosfera, lucrurile au început să capete contur în Iași. Au fost deja câteva evenimente, iar eu n-am vrut să le ratez pe viitoarele, astfel încât m-am înregistrat în baza de date a Kooperativei 2.0, gata să fiu personaj în cadrul evenimentelor împreună cu ai mei colegi bloggeri din Iași.

Și am să încep să-ți spun povestea primului meu eveniment în calitate de blogger, membru al Kooperativei 2.0.

Sâmbătă, ne-am adunat cu mic cu mare, bloggeri de seamă ai Kooperativei 2.0 și-am purces, răspunzând invitației primite de la Școala de Ghizi și Asociația Turistică Ghizii României (prin reprezenanții: Matei Marian, Victoria Bejan și Alexandru David), într-un tur al Iașiului, zău, de neuitat. O idee pe care am îmbrățișat-o fără să mă gândesc de două ori.

Locuiesc de doi ani în Iași, însă până sâmbăta trecută nu l-am vizitat niciodată. Pe post de turist, zic. Nu pentru că nu am avut timp, ci pentru că pur și simplu nu m-am gândit niciodată să fac asta. 

Matei ne dezvăluie o mică parte din ceea ce va urma
Matei ne-a dat întâlnire în fața Teatrului Național „Vasile Alecsandri”. Am intrat (în jur de 30 la număr) curioși și dornici să descoperim sala teatrului și istoria acestuia. 

Sala Teatrului Național e însăși un spectacol. Detaliile și decorațiunile m-au făcut să privesc minute în șir fără să scot vreun sunet. Scena era pregătită pentru o nouă repetiție, iar noi ne-am bucurat de spațiul generos și de cadrele numai bune de surprins.

Sala Teatrului Național "Vasile Alecsandri" Iași
Povestea Teatrului Național nu o cunoșteam. E surprinzătoare. Un teatru ars, o locație schimbată și noua clădire pe spațiul vechii primării. Te-am pierdut? Ei bine, te invit să vizitezi Teatrul Național și să-i deslușești povestea, căci merită.

Ora exactă la Teatrul Național Iași
Următoarea oprire a fost Primăria Iași, clădire pe care de altfel eu o văd destul des, dar nu m-am oprit să o admir niciodată, grăbit fiind să ajung la facultate. 

Sâmbătă, am avut ocazia să descopăr, prin intermediul poveștilor Victoriei, imaginea unei epoci în care Ulița Veche a Iașiului („pe Ștefan”) era și este personajul principal, iar clădirea Primăriei parte importantă din decor.

În fața Primăriei Iași
N-am stat prea mult la balul organizat la Primărie. Ne-am îndreptat spre Catedrala Romano-Catolică, un loc în care mă voi întoarce cu siguranță. Spun asta pentru că, așa cum ne-a spus domnul Emil Bejan (ghidul de la Catedrala Romano-Catolică), oricine e binevenit acolo și e un loc care m-a încarcat cu energie bună. Pe lângă liniștea și energia bună, interiorul catedralei oferă o imagine mai mult decât plăcută. 

Interiorul Catedralei Romano-Catolică din Iași
Catedrala a fost cu siguranță un obiectiv pe gustul meu. Plăcut surprins am rămas și în momentul în care, în drumul nostru spre descoperirea Iașiului, Alex ne-a povestit despre Casa Dosoftei. O casă din apropierea Palatului Culturii, cu o arhitectură puțin ieșită din comun. Dar despre această casa n-am să spun mai multe acum, căci informațiile, pe care vă invit să le descoperiți vizitând Casa Dosoftei, sunt prețioase.

În zona Palatului Culturii
Ultimul și cu siguranță cel mai așteptat obiectiv turistic a fost Palatul Culturii. M-au încercat ceva emoții, dat fiind faptul că s-a tot scris și s-a vorbit în ultima perioadă despre redeschiderea acestuia. Eram foarte curios să văd cum arată pe dinăuntru. 

Holul Palatului Culturii Iași
Detalii ale Palatului Culturii proaspăt renovat
Interior - Palatul Culturii Iași
În turnul cu ceas - Palatul Culturii
Mi-a plăcut mult interiorul Palatului și intenționez să-l revizitez. Redeschiderea Palatului pentru publicul larg va fi pe 27 aprilie 2016 - Ziua Porților Deschise la Palatul Culturii, zi în care intrarea este gratuită.

Iași Blogging Tour nu numai că a fost primul eveniment la care am participat în calitate de blogger, ci îmi va rămâne cumva în suflet și în minte ca un eveniment care mi-a făcut cunoștință cu o mică parte faină a Iașiului. 

Abia aștept să particip la următoarele evenimente cu bloggerii Kooperativa 2.0 Iași, evenimente despre care voi scrie, cu siguranță, aici pe blog.


miercuri, 20 aprilie 2016
Posted by Costin

Se zidește Kooperativa 2.0 în Iași

sursa
M-a întrebat acum câteva luni un coleg de facultate cam care-i treaba cu blogul meu și de ce nu scriu mai des. M-am tot gândit. Astăzi știu ce să-i răspund. 

Mi-am făcut blog într-o perioadă în care credeam eu (prin 2011) că blogging-ul e un fel de caiet în care scrii ce vrei, oricând și oricum. Cred că aveam prea mult timp liber și m-am gândit că ar fi util să scriu, în speranța că voi fi citit, comentat. Astfel mi-aș fi ocupat timpul bucurându-mă de celebritate.

Glumesc, bineînțeles. Însă nu sunt departe de adevăr. Îmi vine să râd când îmi amintesc, însă așa gândeam pe atunci.

În ultimii cinci ani am citit fel și fel de bloguri. Am urmărit evoluția oamenilor pe care i-am considerat un model bun de urmat. Și mi-am dat seama că tot ce am încercat eu să fac din blogul meu era pe departe drumul potrivit. Ori drumul pe care credeam eu că o să ajung cu blogging-ul.

Relevant sau nu, atunci când mi-am dat seama că blogul meu nu e în fapt un blog, m-am hotărât să nu mai scriu. Sau cel puțin să nu îmi mai stabilesc un obiectiv până nu știu exact ce înseamnă blogging-ul. Și nu. Nu cred că există o definiție exactă sau un standard. Pur și simplu mi-am zis că atunci când cred eu că o să înțeleg ce presupune, o să mă reapuc să scriu. Să fiu online.

În toți acești ani, apariția Kooperativei 2.0 mi-a arătat o parte din ceea ce înseamnă blogosfera. Ce înseamnă să fii online cantitativ și mai ales calitativ. Evenimente, opinii mai mult sau mai puțin avizate, personalitate, muncă, perseverență, implicare, pasiune. Cam despre asta cred eu că e blogging-ul.

În speranța că o să fiu aici, urmărind zidirea Kooperativei 2.0 în Iași.
sâmbătă, 19 martie 2016
Posted by Costin

Cum se vede lumea când vederea dă greș*

"I always wonder why birds stay in the same place when they can fly anywhere on the earth. The I ask myself the same question.":
Am fost întrebat la un moment dat dacă provin dintr-o familie de medici. Ei bine, nu. Mama și tatăl meu nu au nicio legătură cu sistemul medical. Nu-mi aduc aminte de vreo cină la care subiect principal să fi fost medicina. Dar nu cred că asta e o problemă.

Părinții mei nu mi-au influențat niciodată radical alegerile. În sensul că nu m-au constrâns să aleg un lucru anume. Dar am simțit uneori că își doresc pentru mine altceva față de ceea ce îmi doresc eu.

Era o perioadă când tata voia foarte mult să dau la Academia de Poliție. Argumentele lui nu m-au convins. Totul se rezuma la beneficiile pe care le-aș putea avea de pe urma facultății, și mult mai puțin la ceea ce urma sa fac eu în fiecare zi după absolvirea facultății. 

Cu alte cuvinte, toate discuțiile despre Academie se rezumau la bani, la ce viață frumoasă aș putea avea în scurt timp. Tata avea prea puține informații despre admitere, iar asta mă frustra. Fiecare discuție cu el mă îndepărta și mai mult de o alegere în acest sens. Dar l-am înțeles în tot acest timp. Viața în România este imprevizibilă și toți căutăm siguranța financiară.

Pe de altă parte, mama ar fi vrut să dau la Informatică. Am absolvit un liceu cu profil matematică-informatică. E justificat gândul ei. M-am descurcat destul de bine la informatică. Pot să spun că mi-a plăcut. Îmi aduc aminte că am participat la olimpiadă, iar rezultatele nu au fost proaste. 

Dar nu m-am văzut niciodată lucrând în fața unui calculator câteva ore pe zi. Nu știu. Nu am simțit că aș putea face asta. Mi s-a părut întotdeauna că ar fi plictisitor, chiar chinuitor. Însă, când a venit momentul admiterilor la facultate, la insistențele părinților, Informatica avea să fie pe lista mea

Așadar, am dat admitere și la Informatică. Am fost admis, dar mi-am retras dosarul câteva zile mai târziu. În continuare nu simțeam că este ceea ce vreau să fac. Habar n-am. Întotdeauna am făcut exact ce am simțit. Și o să fac mereu ceea ce simt. De aceea cred că alegerile trebuie să se întâmple în sensul în care ne dorim. Nimeni și nimic nu trebuie să hotărască pentru noi. Evident, părinții mei nu au fost prea încântați de alegerea mea, dar chiar nu m-a interesat. Până la urmă era vorba de mine, de viața mea.

În ultima perioadă am observat un fenomen ciudat. Oameni din jurul meu care și-au dorit foarte mult să facă o facultate pe un anumit domeniu, dar care nu au fost admiși din diverse motive, au alergat unde au văzut cu ochii. Au ales o altă facultate, pe ultima sută de metri.

Au verificat ce facultăți au o perioadă mai lungă de înscriere și au aplicat. Nu vreau să generalizez, dar cred că în unele cazuri a fost cea mai proastă decizie. De ce? Pentru că nu cred că este cu adevărat alegerea lor. Pentru că în ziua de azi societatea ne constrânge. Nu îți dă timp. Nu te lasă să perseverezi. Pentru că în ziua de azi e important să faci o facultate. Nu contează ce facultate, contează să se meargă la facultate. Nimic mai greșit.

Cred că fiecare dintre noi trebuie să facă o alegere responsabilă, nu la întâmplare. Până la urmă este vorba despre timpul nostru și despre viața noastră.

*Titlul articolului este de fapt subtitlul cărții "Ochiul minții" de Oliver Sacks. Mi s-a părut că se potrivește cu articolul.
sâmbătă, 19 septembrie 2015
Posted by Costin

Prima zi dintr-o veșnicie

Telefonul sună. Am întârziat deja de jumătate de oră. Iau repede două guri de cafea, mapa şi trântesc uşa după mine. În faţa blocului îmi dau seama că am uitat ce era mai important pe birou. Şi iată-mă chemând liftul, întorcându-mă de unde am plecat. Iau documentele cu pricina şi mă asigur că nu am mai uitat nimic.

O verificare rapidă a maşinii, reglez oglinzile, îmi pun centura şi cheile au făcut contact. E în regulă. Azi traficul e mai liniştit ca niciodată. De obicei fac traseul în douăzeci de minute. Dar tocmai mi-am depăşit recordul: șaisprezece minute şi treizeci și nouă de secunde. S-a înregistrat!

Îmi găsesc locul de parcare liber. Perfect! Deşi sunt în întârziere, ziua asta pare să fie o zi reușită. În câteva secunde, slalom printre oameni, asistente şi brancardieri, ajung în faţa biroului. Intru. Respir uşurat. De acum lucrurile sunt în regulă.

Halatul, un ochi peste analize şi fuga către sala de operaţii. Astăzi am o operaţie laparoscopică şi patru apendicectomii. Sincer aş fi vrut ceva mai solicitant. Dar astăzi acestea sunt, pe acestea le facem!

Înainte de a intra în operatoriu, merg să discut cu pacineţii vizibil emoţionaţi.

Ultimele formalităţi, echipamentul este la locul lui, mă asigur că am făcut tot ce ţine de mine şi intru în sală. Aici nu aveţi voie să intraţi. Îmi pare rău. Vă povestesc după cât de fain a fost.

Alarma telefonului sună. Setasem volumul la maxim. Să fiu sigur că o să mă trezesc. Deschid ochii buimac de somn. Fusese un vis frumos, îmi zic. Dar era timpul să mă trezesc. Am așteptat mult această zi.

Nu îmi amintesc dacă am avut emoții, însă aveam tot felul de întrebări. Așteptam să le aflu cât mai repede răspunsul. Eram curios. Mă întrebam cum o să fie, cum or să fie colegii de facultate, cum or să fie profesorii... Seara dinainte am adormit foarte târziu, dimineața m-am trezit mult mai devreme decât mă gândisem.

Cu doar două zile înainte văzusem listele cu seria și grupa din care o să fac parte. Atunci m-am hotărât să fac un grup pe Facebook. Să ne cunoaștem măcar „din vedere”, mă gândeam.

Una dintre colege, Andreea, mai curajoasă, și-a lăsat numărul de telefon pe grup și ne-a propus să ne vedem dimineață, înainte de a intra la primul laborator. Ea a fost și prima persoană pe care am cunoscut-o în dimineața din prima zi de facultate.

Întâlnirea cu toți colegii de grupă a fost destul de ciudată pentru mine. Nu mă simțeam prea confortabil. Dar nu era vina noilor colegi. Doar că nu cunoșteam pe absolut nimeni. Mi-a trebuit ceva timp, câteva zile, să mă obișnuiesc cu oamenii noi care au apărut în viața mea și să pot fi eu la cote maxime.

- Bună dimineața, domnilor doctori! Bine ați venit la Universitatea de Medicină și Farmacie „Gr. T. Popa” din Iași!

Se pare că doamna doctor care urma să ne prezinte laboratorul de fiziologie era încântată de noii boboci. Spre surprinderea tuturor, în următoarele două ore ne-a vorbit despre experiența ei din studenție, despre anii de facultate. Ochii noștri parcă au uitat să clipească. Mă uitam în jur cu coada ochiului și vedeam oameni dornici să nu piardă niciun cuvânt din cele auzite. Toți erau fascinați.

Adevărul este că nimeni nu se aștepta ca vreun doctor din facultate să ne primească cu zâmbetul pe buze și să ne povestească lucruri despre viață și mai puține despre fiziologia omului, deocamdată. Eram mult prea speriați.

Așadar, am început cu dreptul. Era o zi frumoasă de octombrie. Prima lecție ne fusese foarte bine predată.  O primă lecție pe care nu o voi uita niciodată. Am auzit lucruri pe care cei din jur mi le spuseseră în cu totul alt mod. Toate fricile mele au fost spulberate. Simțeam că sunt în locul potrivit.
vineri, 18 septembrie 2015
Posted by Costin

Student la Medicină


Când încă mă bucuram de cei șapte ani de acasă, am fost întrebat de multe ori ce vreau să mă fac când o să fiu mare. Veșnica, nemuritoarea întrebare. Nu îmi amintesc să mă fi gândit prea mult la un răspuns. Mereu spuneam că vreau să mă fac doctor. Dar câți dintre copii nu dau acest răspuns?

Nu sunt convins că subconștientul meu a știut întotdeauna ce îmi doresc, dar mă încăpățânez să cred că da. Cred că sunt lucruri despre noi pe care le știm, dar nu le conștientizăm. Cu timpul ne descoperim, ne cunoaștem, ne acceptăm și ne șlefuim. Acest lucru cred că mi s-a întâmplat și mie.

Când m-am hotărât să dau admiterea la Facultatea de Medicină eram foarte sigur pe mine. Atât de sigur încât am considerat că nu este nevoie să învăț foarte mult. Am citit de câteva ori capitolele, am rezolvat grilele și eram încrezător. Realitatea era însă alta.

Îmi amintesc că pe 23 iulie 2013 trebuia merg în Iași la o verișoară la care să înnoptez. Era cu o zi înainte de a merge la admitere.

Am plecat la ora 18:00 de acasă, iar la ora 18:19 urma să urc în tren. Și așa a început "nebunia".

Am urcat în tren la ora 18:19, însă la 18:45 am plecat spre Iași. Pentru că CFR, ar spune unii. Nu știu. Nimeni nu mi-a dat nicio explicație.

Eram destul de relaxat. Am trecut repede peste această întârziere. În fond nu aveam de ales.

Trenul a pornit. Totul în regulă, îmi zic. Însă, câteva stații mai târziu nu mai voia să plece. O staționare de 2 minute (în grila normală) s-a transformat într-o staționare de 30 de minute. Nu știam cum să reacționez. Însă nu eram nervos. Parcă eram un călător fidel CFR care înțelege mereu situația. Eram cuminte. Nu țipam, nu ceream banii pe bilet cum făceau cei din jurul meu și din celelalte vagoane.

Într-un final, pe la ora 22:00 am ajuns în Iași. A urmat o noapte lungă și obositoare. N-am închis un ochi. M-am uitat pe geam (Iașiul se vede foarte fain noaptea de la etajul 9) și am numărat oi pe pereți. M-am ridicat la ora 5:00 din pat și am mai citit ceva, ca pe ultima sută de metri. La ora 8:30 trebuia să fiu la Universitate. Atunci se făcea intrarea în sala de examen.

Când am vrut să deschid ușa apartamentului și să plec, mi-am dat seama că e blocată. A fost un moment ciudat. Nu am cuvinte să descriu ce am simțit în clipa aia. Cincisprezece minute până la examen, iar eu eram blocat în casă. Mi-am dat seama imediat că mătușa mea uitase cheia pe dinafară când a plecat la serviciu.

Tocmai mie mi se putea întâmpla așa ceva? Fiind la etajul 9 nu puteam să strig după nimeni să urce până sus să scoată cheia din ușă... Totuși, am ieșit pe balcon și am strigat. Un nene a crezut că sunt un hoț, un altul că sunt nebun. Nimeni nu m-a băgat în seamă.

Minutele treceau și simțeam cum curge apa de pe mine. Eram terminat. Obosit, la câteva minute de examen și blocat într-un apartament la etajul 9.

Am iesit din nou pe balcon. Am văzut că un vecin de la etajul 8 a ieșit la geam și am încercat disperat să îi explic ce s-a întâmplat. A înțeles. Și fără rețineri a urcat la etajul 9 și a scos cheia din ușă. Am ajuns la timp la examen.

Mai întâi CFR-ul, apoi cheia din ușă. Ce se mai putea întâmpla? Exact! S-a întâmplat să pic examenul. Trei ghinioane în mai puțin de douăzeci și patru de ore. Sunt un norocos, ce pot spune?!

Evident, examenul nu l-am picat din cauza CFR-ului și nici din cauza mătușii. Adevărul este că nu am fost pregătit. 8.37 nu a fost o notă suficient de mare ca să fiu admis.

Așadar, am picat cu brio admiterea. Brusc m-am trezit dintr-un somn adânc, iar încrederea nejustificată a făcut cunoștință cu realitatea. Atunci am înțeles că admiterea implică mult mai mult.

Și n-am renunțat. Am strâns din dinți, m-am reapucat de învățat, iar peste un an eram admis la Facultatea de Medicină și Farmacie „Gr. T. Popa” Iași, cu o medie de 9,38.

Nu știu ce m-a motivat atât de mult. Știu că mi-am dorit foarte mult să reușesc. Am avut încredere în mine, o încredere bazată pe muncă, perseverență, multe ore de studiu, căci altă soluție nu aveam.

Părinții mei nu au fost întotdeauna de acord cu mine. Dar nu m-a interesat asta. Mi-am fixat un obiectiv și mi-am urmat drumul. Am riscat poate. Dar nu cred. Cred că știam bine ce fac. Mulți mi-au spus că pierd un an stând acasă. Le-am spus că am câștigat o viață. Cred că m-am salvat.

Facultatea de Medicină este cel mai bun lucru care mi se putea întâmpla. Nu pot să afirm asta oricui. Cei mai mulți dintre ei îmi spun că am apucat un drum greu, neimaginabil de greu. Mi-au spus că o să am o viață tristă, că o să fiu neîmplinit. Cei mai mulți dintre ei nici măcar nu au călcat pragul Facultății de Medicină. Ceea ce mi se pare cel puțin amuzant. Cum poate cineva care nu a trecut prin asta să îmi spună să fug, să renunț?

Am refuzat mereu părerile din spatele blocului. De fapt, întotdeauna am știut ce vreau. Și când știi ce vrei, riști să fii fericit. Eu am riscat. E drept că nu știu încă cât de fericit sunt, dar nu vreau să mă gândesc la asta deocamdată.

Mi s-a spus că în primul an de facultate o să realizez că medicina nu este ca în serialul difuzat în fiecare joi în America. Că acolo lucrurile merg bine. Că realitatea este alta. Nu de puține ori am fost avertizat.

După un an de facultate sunt convins că medicina e mai frumoasă decât serialul de joi seară. Sistemul este într-adevăr depășit de multe ori, însă legătura pe care am văzut-o între medici și personal, în spitalele în care am mers, mi s-a părut fascinantă. Am avut norocul să întâlnesc oameni dedicați. Gărzile și practica de vară m-au făcut pe mine să înțeleg că medicina este exact ceea ce vreau să fac.
joi, 17 septembrie 2015
Posted by Costin

Proiectul celui pierdut

Inhale the future, exhale the past. http://www.pinspopulars.com/20-quotes-about-real-love/: Undeva, într-un capăt de lume, cineva se aruncă de pe un pod. Mult mai departe, un bărbat de 30 de ani frânează brusc şi moare într-un accident stupid. Într-un colţ de oraş doi tineri se bucură de iubirea lor. Un simplu salon de spital anunţă o nouă viaţă, iar în camera alăturată un copil a învăţat în sfârşit să vorbească.

Peste stradă se aud bocitoare, clopotele unei morţi primăvăratice. În faţa unui calculator o problemă informatică e gata să fie rezolvată. Dincolo de porţile casei de cultură un tânăr este aplaudat pentru talentul său. O bătrână este strivită de un tir trei străzi mai departe, iar unui şofer mult prea grăbit i se deschide viitorul - douăzeci de ani de puşcărie.

E o chestiune de timp până la premieră, căci ideea filmului de Oscar e aşternută pe undeva printr-un sertar. Sute de decizii au fost luate. O tânără hotărăşte un avort. S-a săvârşit o crimă. Tânăra a murit. Mii de operaţii se sfârşesc cu bine, dar alte sute au fost în zadar...

Gândurile mele construiesc în fiecare zi o lume nouă. Zeci de cadre, sute de idei, un film pe care îl știu doar eu. Un film pe care uneori îmi doresc să-l uit, alteori e un film pe care mi-ar plăcea să-l revad, iar si iar. E lumea în care mă văd, în care mă simt bine, în care sunt dezamăgit, în care aleg, iubesc, visez, trăiesc. E lumea în care cred.

Absent de multe ori în propria-mi viață, neștiind ce vreau cu adevarat, neștiind ce să aleg, cum să reacționez, cum să trăiesc, a trebuit să mor pentru puțin timp, ca să încep să trăisc cu adevarat.

Mă trezeam în fiecare zi cu același gând. Aveam de terminat proiectul. Proiectul care într-o bună zi va fi, cu siguranță, una dintre realizările bune de menționat. Fiecare zi era din ce în ce mai solicitantă.

Să lucrez la proiect nu era o constrângere, ci o dorință, un ideal. Pagină după pagină, scriere, aprofundare. Mă gândeam fugitiv să abandonez, dar gândul că aș putea să stric o lucrare care pentru mine reprezenta apogeul, mă făcea să merg fără ezitare mai departe. Poate îmi era greu să recunosc acele momente în care lucrurile mergeau nu prost, ci foarte prost. Încăpățânarea că totul va fi bine părea a fi imaginea perseverenței mele. Cred că da.

Mai aveam de lucrat destul de mult și timpul era din ce în ce mai grăbit. Nu eram speriat. Nu încă. Eram mai degrabă convins că se va termina, că trebuie să se termine, și mai ales, eram convins că proiectul va fi gata la timp.

Erau momente scurte când mă gândeam la eșec. Și în caz de eșec ce puteam să fac? Care să fi fost planul salvator? Nu știam. Ar fi trebuit să știu, mă gândesc.

Eu nu așteaptam eșecul, ci reușita, evident. Dar de ce m-aș fi gândit la un plan B? Nu voiam să mă gândeasc la un plan B. Probabil că un plan B mi-ar fi distrus ambiția, optimismul.

Adormeam și mă trezeam cu gândul la proiect. Era parte din viața mea. Era ceea ce trebuia să fac. Simțeam asta.

Secolul în care trăiesc îmi aducea în față, zi de zi, lucruri care mă distrăgeau din activitatea mea - oportunități. Obișnuiam să petrec destul de multe ore pe rețelele de socializare și uitam pur și simplu ce mi-am propus să fac. Orele se scurgeau, iar timpul, pe care ar fi trebuit să-l dedic proiectului, îl dedicam socializării pe internet.

Într-o zi am simțit că ceva e în neregulă. Nu mă puteam concentra cum ar fi trebuit și mă simțeam nevoit să fac o schimbare. Era timpul să-mi gestionez mai bine activitatea din online, ori să iau o decizie tranșantă în acest sens.

Ți se poate părea deplasat, însă simțeam că nu e în regulă ca dimineața, imediat după ce mă trezeam, să deschid aplicația Facebook de pe telefon și să răsfoiec minute în șir pagina. Iar când lucram la proiect obișnuiam să fac același lucru de cel puțin zece ori în fiecare oră. Ca un reflex ciudat ce nu îl înțeleg nici în ziua de azi. Acest lucru trebuia să se termine, cel putin în perioada dedicată proiectului.

Când mi-am dat seama ce se întâmplă cu mine, toată povestea îmi suna ca un sindrom ciudat, o boală, o dependență haină, conștientizată și poate tratabilă. Diagnostic pe care mi l-am pus singur.

Prietenii virtuali îi simțeam ca pe o gură de aer proaspăt, un aer foarte rece ce-i drept. Un aer care nu-l puteam și nu-l voi putea inspira niciodată. Un aer mincinos.

Într-o seară, după ce m-am uitat la un episod din Anatomia lui Grey, mi-am dezactivat contul de pe rețeaua de socializare. Fără să spun cuiva, mi-am propus să-mi creeze un mediu confortabil lucrului la proiect.

Nu știam cât voi rezista departe de aerul rețelei de socializare, însa simțeam că pentru un moment am făcut ceea ce trebuie. Simțeam că e timpul pentru această "izolare".

Era și este o dependență. Eviedent că peste puțin timp am revenit în online. Nu a fost ușor. Mi-a fost greu să accept „boala”. Dar am stat și am analizat situația. M-am gândit la priorități, la ceea ce câștig dacă nu mai stau online toată ziua.

Câștigam evident timp. Timp pe care până acum îl cheltuiam degeaba pe like-uri, articole, poze și știri de cancan care ciurculau pe rețelele de socializare. Mi-am dat seama că totul depindea de mine, de voința mea. Trebuia să mă concentrez asupra a ceea ce voiam să fac cu viața mea.

Și așa am și făcut, iar la un moment dat proiectul l-am terminat cu bine. Ce-i drept doi ani mai târziu decât îmi programasem inițial. Dar despre asta nu vreau să vorbesc acum. O să îți spun ceva mai târziu.

Îmi amintesc că în perioada lucrului la proiect ascultam des jazz. Nu obişnuiam și nici nu obișnuiesc să ascult muzică prea des. Nu pot să stau cu căştile în urechi când merg pe stradă, când sunt într-un magazin sau în autobuz, aşa cum fac mulţi prieteni de-ai mei. Şi-am încercat de câteva ori.

Însă, în acea perioadă ascultam mai des decât de obicei. Probabil din cauza stresului. Dimineaţa sau seara, de mult mai multe ori dimineaţa, ascultam jazz.

M-am îndrăgostit de jazz. Nu îmi găsesc cuvintele potrivite pentru a defini jazz-ul. E un amestec de energie, pozitivitate, echilibru, relaxare. Dar mult mai mult de atât.

"Jazzul nu este doar muzică, este un mod de viaţă, este un fel de a fi, un mod de a gândi", după cum spunea cântăreaţa şi compozitoarea americană Nina Simone. Şi cred că despre asta era vorba. Despre viziune, viaţă, echilibru în gândire. Fiecare dimineaţă în care ascultam jazz, era o dimineaţă perfectă.

De fapt, mai cred că jazz-ul nu se ascultă. Jazz-ul se trăieşte, se simte. De câte ori gândurile mele erau încâlcite, jazz-ul le descâlcea. De câte ori mă trezeam "cu faţa la cearceaf", jazz-ul îmi readucea echilibrul.

A fost o perioadă încâlcită din viața mea. O perioadă în care mă descopeream, în care încercam să îmi înțeleg alegerile. Cu timpul totul a devenit mai simplu. Drumul era bun. Peste doi ani avea să fiu admis la Facultatea de Medicină. Proiectul a fost dus la capăt cu bine.
miercuri, 16 septembrie 2015
Posted by Costin

Și puful aur s-a făcut #pebarbata

.: Pe zi ce trece, în jurul nostru, totul tinde să fie perfect. Într-o continuă transformare, lumea pare că prinde o nouă formă cu fiecare zi ce trece.

Suntem supuși clipă de clipă transformărilor. Fiecare zi ne aduce mai aproape sau mai departe de ceea ce vrem să fim, de ceea ce ne dorim să obținem.

Cei mai mulți dintre noi ne dorim independența. Și e firesc. Odată cu independența, dorințele și satisfacțiile ating un anumit echilibru.

Am fost întrebat curând "Ce înseamnă să fii #pebarbata?". O întrebare relativ simplă, dar care m-a pus nițel pe gânduri. 

Să fii #pebarbata presupune independență și responsabilitate, înseamnă stil propriu și curaj.
duminică, 3 august 2014
Posted by Costin

#roundTripRomania - Viziunea unui american despre România

Dragă Americanule, bine ai venit în România! Curând am citit despre evenimentul #roundTripRomania și am aflat că ai sosit pentru prima dată în România, pentru 14 zile în care vei călători împreună cu un călător turistclub în toată țara. Îți dedic acest articol și îmi doresc ca recomandările mele să te ajute să descoperi România!

Prin acest articol răspund provocării BlogalInitiative.ro și sunt gata să-ți vorbesc în următoarele rânduri despre România, bineînțeles, dar și despre ce locuri ar trebui să vizitezi fiind pentru prima dată în România.

Întrucât sunt născut şi crescut pe aceste meleaguri reprezentate de câmpiile verzi, de munţii acoperiţi de păduri şi de dealurile bogate, cred că sunt în măsură să-ți prezint România și să-ți recomand cele mai frumoase locuri de vizitat aici.

Reciclarea şi colectarea selectivă a deşeurilor este soluţia la îndemâna tuturor!


Stimate Domnule Primar,

Îndată ce am aflat că orașul Vaslui este înscris alături de alte 31 de municipalități în cursa pentru titlul de Orașul Reciclării” mi-am spus că nu e timp de bătut pasul pe loc și am hotărât să vă scriu. Vă adresez această scrisoare cu responsabilitate, având convingerea că ideile pe care o să vi le comunic vor fi o sursă bună de inspirație și vor întregi strategia dumneavoastră în ceea ce privește această competiție.

Mărturisesc că îmi doresc o schimbare pentru orașul Vaslui. Îmi doresc ca percepția țării despre orașul în care m-am născut și în care locuiesc să se schimbe. Îmi doresc să arătăm tuturor așa cum este de fapt Vasluiul. Îmi doresc ca reușitele dumneavoastră și ale cetățenilor orașului pe care îl conduceți să se bucure de răsunet în toată țara.

În primul rând, vreau să vă felicit pentru ați înrolat Vasluiul în această luptă comună în vederea dezvoltării sistemului de colectare separată. Mai presus de atingerea obiectivului de reciclare al României, impus de Uniunea Europeană, care presupune ca, până în anul 2020, să ajungem la un procent de reciclare de 50% din totalul deșeurilor menajere, cred că e conștientizarea importanței reciclării și a colectării selective, dar mai ales însușirea reciclării de către fiecare cetățean al României. Numai așa obiectivul va fi cu siguranță atins.

În acest sens, consider că un prim pas și cel mai important pas în strategia de cucerire a titlului de “Orașul Reciclării” este informarea cetățenilor. Aceștia trebuie să înțeleagă că deșeurile și gestiunea lor sunt o prioritate, că obiectivul reciclării și colectării selective este transformarea deșeurilor în produse utile. De asemenea, cetățenii trebuie să știe faptul că aproape toate materialele care intră în compoziţia deşeurilor: hârtia, sticla, ambalajele din plastic, cutiile metalice pot face obiectul unui proces de reciclare. Colectarea selectivă a deşeurilor este soluţia la îndemâna tuturor şi presupune depozitarea deşeurilor în locuri special amenajate în vederea reciclării.


De asemenea, sunt sigur că prezentarea rezultatelor efective ale reciclării și colectării selective îi vor determina pe cetățeni să ia inițiativă și să lupte alături de dumneavoastră în cursa pe care împreună cu siguranță o vom câștiga. 

Astfel, cetățenii trebuie să cunoască faptul că din 10 Pet-uri reciclate se poate fabrica un tricou sau un metru pătrat de covor, iar din 50 de Pet-uri se poate face un pullover. Ori că un televizor poate funcționa trei ore încontinuu cu energia economisită prin reciclarea unei cutii de aluminiu sau că fiecare tonă de hârtie reciclată salvează 17 copaci. Și acestea sunt doar câteva din sutele de exemple care demonstrează importanța majoră a reciclării și a colectării selective. Sunt sute, poate chiar mii de avantaje de care se pot bucura cetățenii în urma reciclării și colectării selective.

Totodată, consider că veți atrage în această luptă de partea dumneavoastră și veți cuceri pe deplin pe fiecare cetățean în parte comunicând faptul că odată înscris în bătălie, Vasluiu are șansa să obțină, pe lângă onorabilul titlu de “Orașul Reciclării”, marele premiu: o zonă eco wi-fi, un spațiu inedit de relaxare, 100% eco și cu acces liber la internet în valoare de 12.000 euro.

Pe de altă parte, sunt convins că un argument puternic care va croi drum către inima cetățenilor este schimbarea despre care vă vorbeam la începutul scrisorii. Cetățenii Vasluiului s-au săturat să fie catalogați ca fiind o masă de oameni lipsită de educație și care trăiește într-o sărăcie lucie. Cetățenii Vasluiului s-au săturat să fie blamați pentru lucruri care nu îi reprezintă. Câștigarea titlului de "Orașul Reciclării" nu numai că ne va pune într-o lumină foarte bună, ci va plasa orașul Vaslui pe harta României ca fiind un oraș ai cărui cetățeni au reușit să-și depășească limitele, au reușit să schimbe percepții și să desființeze păreri preconcepute.

Vă doresc succes în Bătălia pentru "Orașul Reciclării" și sunt sigur că împreună vom reuși! Reciclarea și colectarea selectivă a deşeurilor este soluţia la îndemâna tuturor, inclusiv a vasluienilor! Vă mulțumesc!

Cu sinceritate și respect,
Costin Chirica

Popular Post

Blogger templates

Labels

- Copyright © Costin Chirica -Metrominimalist- Powered by Blogger - Designed by Johanes Djogan -